luni, 28 decembrie 2009

Mélange


Fiind sever astmatică a trebuit întotdeauna să mă feresc de o grămadă de lucruri. De exemplu, pulverizarea fixativului pe păr se poate transforma într-o mare criză de aer pentru plămânii mei, traversarea supermarket-ului în dreptul standului sau standurilor cu detergenţi mă poate face să prind o viteza comparabilă cu cea a unui om disperat după o toaletă, mă pot aşeza liniştită în metrou doar pentru a mă ridica peste câteva secundă roşie de mâncărime, căutând disperată Ventolin-ul dacă s-a întâmplat ca persoana de lângă mine sa poarte ceva de lână pufoasă.
Un buchet de flori mă poate face incredibil de fericită sau mă poate face să mă sufoc. Iau aproape zilnic antihistaminice şi nu plec nicăieri fără hemisuccinat de hidrocotizon şi seringă. Pare mult mai dramatic decât este dar…astmul m-a învăţat să apreciez foarte mult mirosurile. Parfumul meu miroase a tei si asta îmi aduce aminte de copilărie. Mă fascina faptul că dintr-o fiertură galbenă seara, ceaiul devenea până dimineaţa roşu şi aromat, numai bun de băut alături de o felie de pâine lungă, cu gem. Iubesc mirosul de scorţişoară şi îl asociez cu guma de mestecat pe care nu se ştie prin ce metodă o cumpăra mama din shop pe vremea când guma era încă o trataţie regească pentru un copil.
Adolescentă fiind, încercam să ascund mirosul de tutun pulverizând colonie pe haine şi învinuindu-mi colegele de acest obicei “barbar”. De aceea mirosul de tutun îmi da sentimentul că fac ceva greşit. Lemnul ars este de departe preferatul meu… îmi aduce aminte de şemineu, de seri liniştite, de focuri de tabără cu lacrimi şi promisiuni, de câteva vizite la “ţara” unui prieten unde iarna tot timpul părea să miroasă a lemn ars. Mirosurile sunt importante pentru mine şi la ele voi reveni mai târziu, pentru a nu mă lăsa copleşită de amintiri, mai ales acum la sfârşit de an.

Zilele trecute, pe când mergeam să colindăm, unul din copiii de la Vestea Bună m-a întrebat din senin ce e ala Zen. M-am uitat la el şi mi-am dat seama că habar nu am cum să îi explic şi mai ales că nici eu nu ştiu prea bine. “E ceva legat de Japonia şi de o practică a unor oameni de acolo” am zis eu sperând să fie lămurit de răspunsul meu. De trei ani ne chinuim la întâlnirile de sâmbătă să-i lamurim pe copii cum stau lucrurile cu geografia, cu istoria sş mai ales cu Dumnezeu. Dumnezeu a avut grijă să se reveleze singur, istoria nu a pus nici ea cine ştie ce probleme, în schimb cu geografia nu pare să ne descurcăm prea bine. Nici harta, nici jocurile, nici povestirile misionare nu au adus prea multă lumină în mintea lor şi ne aducem cu totţ aminte de faimoasa întrebare a lui Del Piero: “Africa… ce ţară e asta?” Mă gândeam că Japonia o să fie o provocare prea mare pentru a continua cu întrebările si mi-am propus să merg acasă şi să citesc mai mult despre asta.
- Auzi??.. da’ e cu Domnul Isus? a continuat micul meu prieten, curios.
- Nu, nu e… e cu altceva.
- Deci nu e bun.
- Nu, nu…deloc.
Am răsuflat uşurată că l-am lămurit şi mi-am adus aminte de ceea ce citisem un pic mai devreme la profilul unui cunoscut pe Facebook : mélange religios. Nu tot ce ne face să ne simţim bine e legat de Adevăr şi nu toate lucrurile de care ne ataşăm vin din Dragoste. Aud asa de des cum Dumezeu e luat şi adaptat, asociat cu ritualuri şi ceremonii (există o diferenţă între cele două), pus în rame şi îmbrăcat în albastru, de cele mai multe ori. Simt tulburarea în întrebările celor care amestecă tot ce le place din partea omenească a religiei – nu că religia ar avea vreo parte divină - numind rezultatul mélange şi mă cuprinde o dorinţă incredibilă de a-i lua de mână si de a-i duce la El. Recunosc că am stăruit asupra gândului de a îl ţine de mână dar mi-am revenit într-un final şi deşi fizic nu pot face asta pot face altceva…
Deodată am simţit în nări un miros neplăcut, un amestec de resturi menajere şi nu numai şi mi-am adus aminte de vremea în care încă mai căutam să înţeleg cum este Dumnezeu. Mi-am ridicat bucuroasă fularul la nas şi m-am bucurat că am înţeles. Mi-am luat copiii de mână şi m-am simţit cea mai fericită. Fularul meu mirosea a tei.

joi, 3 decembrie 2009

I had a dream II


“My dream” was actually “our dream” and we have been dreaming as a team. As for me, nothing compares to the memories I have of them. A couple of years ago, on the 2nd of June, we went to the park. Back then, Elisei was only 6 and he was the funniest little guy I had ever seen. He still is…We had a contest, so all the children had to draw something on the sideway ( it was in the park so people would have to go around them and most of them did). Silvia and I were the jury. The kids would have to present their drawing and tell us how God was represented in it. Of course, they all drew houses and ducks and they all said “ Oh well, God created the world and He made me”. It was all fine and then it was Elisei’s turn and his drawing was just full of spots and no shapes and all the colors were bright so we asked him about his work of art and he said: well, I have some spots here and some colors there..”, then he raised his shoulders and said “ I wanted to make a landscape but it just didn’t work out!” I am not sure if it’s still funny but the way he said it and his face made everybody laugh. I was in hysterics for minutes….To be continued.

vineri, 27 noiembrie 2009

I had a dream

As I was thinking and praying about what to write… an old American tune came to my mind. “Beautiful dreamer” was one of those songs I used to play once in while and tonight I wished I had it in my playlist. It was three years ago that I told my friend I wanted to help out in the children’s ministry. We used to go to the park and meet children there and have a Bible program for them. After an outreach week in the park we decided to start meeting in the church as the wet and cold autumn would not allow us to go in the park anymore. That was the autumn of 2006. We had a few meetings with the children but there would only be 4-5 kids and we felt a bit discouraged, or at least that is how I felt. Then one Saturday afternoon five kids walked in, then another four, then another two and we started to share and next thing I knew there was this kid, as small as a dwarf, with no trace of shyness who got up and started to sing “ Here is the rainbow…”. I confess I had tears in my eyes and for me that was the first day of the rest of my ministry. Our meetings started to be different , we learned as we went, our group is now larger and we have seen these kids grow and along with their age their needs change and if the Bible tells me that the Lord Jesus is my fiancé then one of these days I’ll wake up and say … “my Lord, your kids are big now” and I know He will provide for them. We dreamed and prayed a lot for our group and we still dream.. only our dream has changed now: we want to see them in the church, serving and praising God for what He did in their lives.
My dream sharing will be continued…




sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Împăratul e gol!!!



Am crezut că ştiam toate basmele şi toate poveştile clasice dar anul acesta mi-a sărit în ochi o carte pentru copii pe a cărei copertă era un împărat corpolent şi mustăcios în fund…hai să spunem, fără haine. Am citit povestea pe nerăsuflate; un împărat, evident corpolent şi mustăcios,angajează trei croitori care să îi facă nişte haine nemaiîntâlnite. Numărul croitorilor poate fi diferit în funcţie de varianta poveştii dar cert e, că aceştia ajung să îl facă pe împărat să creadă că e incredibil de bine imbrăcat deşi hainele lor erau inexistente, de unde şi poza coperţii. Croitorii îl dezbracă pe împărat şi îl fac să creadă ca hainele lor invizibile îi vin foarte bine iar toţi înalţii funcţionari şi nobili care îl vedeau, deşi ştiau că este gol, nu îndrăzneau să îi spună asta. Întreaga curte îl lauda pentru frumuseţea veşmintelor. La rândul lui nici împăratul nu îndrăznea să zică nimic de teamă să nu pară ignorant, preferând sa dea crezare linguşelilor celor din jur. Corpolentul monarh decide să iasă la plimbare prin regat îmbrăcat cu hainele sale noi. Nici unul din supuşii lui nu îndrăzneau să îi zică, “ în dragoste “, că este gol şi toţi îl lăudau şi îl admirau. Cât de sus, cât de aproape de cer se credea bietul împărat când, de undeva din multime o voce a strigat: împăratul e gol!

Deodată toţi cei din jurul lui au început să râdă iar împăratul, precum Adam în grădina pierdută şi-a conştientizat propria-i goliciune. Bietul imparat!

Poate un cititor va ridica sprânceana şi va spune: -aşa-i trebuie, că prea era mandru, se gândea numai la slava lui. Echipa de Dezbateri a unei şcoli ilustre ar putea susţine pe de o parte că “cei trei croitori au manipulat un biet ignorant, un caracter slab, avid de validare şi evident instabil” sau că “ un ego exacerbat al unui conducător de sânge albastru a forţat trei bieţi croitoraşi să-şi compromită valorile”, pe de alta parte. Până la urmă, ar zice un membru al echipei, ce este adevărul?

“Bietul împărat, ce victimă, sigur croitorii erau precum tinerii din zilele noastre lipsiţi de respect şi de valori” parcă aud o doamna în vârstă comentând.

Gândul la împărat a trecut destul de repede şi am putut chiar să uit amintirea coperţii. Admirându-mă în oglinda dis de dimineată, -prea “dis” aş putea să adaug din străfundul cartierului Berceni – mă pregăteam pentru Biserica. Aerul rece şi vântul pişcător mi-au monopolizat simţurile până când, în metrou, admirându-mă din nou, de data aceasta într-o fereastra, m-am întrebat: oare port “brâul adevărului” în aşa fel încât privirea şi salutul meu să fie autentice? Oare am pe mine platoşa neprihănirii ca să mă pot înfătişa asa cum se cuvine în faţa Domnului? Oare în lucrarea mea se vede că port râvna evangheliei? Pot să feresc de sageti - şi nu de orice fel ci din cele arzătoare, ale celui rău- purtând scutul credinţei? Oare e vizibil coiful mântuirii şi nu cumva am uitat acasă sabia Duhului? Oare sunt îmbrăcată sau mă pot aştepta să aud pe cineva strigând: împăratul e gol!!

Vezi Efeseni 6: 14-17

marți, 17 noiembrie 2009

Toate poverile mele au cazut

Tooooaaaaateeeee poverile mele au căzut, rooooostogolindu-se, rooooostogolindu-se tooooaaaaateeeee poverile mele au căzut, la crucea lui Isus…… se auzea în urechile mele un sunet despre care recent am învăţat că se numeşte amuzical dar care pentru mine sună mai cristalin decât un izvor de munte pentru că îl aud în primul rând la Vestea Bună. Aşa cântă Lavinia…
Sunetul amuzical s-a repetat şi odată cu el şi versul iar eu am simţit că trebuie să îmi îndrept spatele încovoiat de o povară recentă, dar grea. Ai fi surprins câte lucruri pot să fac la Vestea Bună aşa că am început să fac semnele următoarei strofe sperând să îmi treacă repede stânjeneala că port o povară inutilă, incomodă şi aş putea spune şi inodoră, numai că povara mea are un uşor iz de putred. Deşi semnele erau pentru a doua strofă, gândul meu era la rostogolirea poverilor despre care cântasem şi pe care mi-o doresc aşa de mult.
Caaaaaa un torent bucurie a ţâşniiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttttttttt, din inima mea, din inima mea.... caaaaaa un torent bucurie a ţâşniiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttttttttt, din inima mea, din inima mea...Bucurie, da, mă gândeam eu bucurându-mă că nu îmi poate citi nimeni în ochi tristeţea unui paradis pierdut. Dar las’ că vine ea şi bucuria!. Semnele cântecului păreau acum inutile şi complicate.
Din primul rând se amorniza cu amuzicalul, Filip, a cărui voce de băiat declara în închinare..Paaaaaaaaaaaceeeaaa inunnndăăăăăă azi inima mea, inima mea, paaaaaceaaa inundăăăăăăă azi inima mea…la crucea lui Isuuuuuuuuuuus. Prea ruşinată de miniciuna propriei mele închinări, am tăcut cu mâinile pe lângă corp sperând ca tăcerea mea să nu pară suspectă. Tânjesc după pace aşa cum tânjeam după mâncăruri bune atunci când, după multe ore de muncă mă uitam pe bloguri culinare cu reteţe complicate şi ingrediente scumpe. Am rostit repede o rugăciune de pocăinţă, sperând să pot continua totuşi cântarea.
Deodată am simţit în ceafă un fel de scatoalcă şi imediat m-am gândit că poate este acea -una dupa ceafă pe care eu tot timpul cred că mi-o merit şi alţii de multe ori îşi doresc să mi-o iau de la Domnul. Uşor ruşinată am lăsat capul în pământ şi am rostit botos şi-ncruntat… dar ce Doamne că ea a început!. M-am înseninat într-un zâmbet când am înţeles că nu fusese o scatoalcă ci colţul tablei pe care în zelul de început al cântecului o mişcasem fără să vreau.
Odată terminat cantecul, am întrebat în sală care este urmatoarea cântare care le-ar plăcea. Dă-I povara, s-a auzit promt şi de data aceasta în gamă, Lavinia. Cu un zâmbet în colţul gurii am înţeles ce trebuia să fac cu povara mea.. rămane acum de văzut cum.

Veniţi la Mine toţi cei truditi si impovăraţi si Eu, vă voi da odihnă! Matei 11:28

duminică, 8 noiembrie 2009

DRAGOSTEA DINTAI


In Romanian we have this saying, “it’s first love” and that means that a person is in love for the first time, it’s that love when everything is possible. It’s Corinthians 13 love that brings joy and energy in our lives and most of the times in the lives of others. I remember Buzatu Corneliu with whom I was hopelessly in love in the first grade. He was a “first love” but he let me down as his grammar was appalling and he ate with his mouth open .Years after that the list of “loves” is not long and my standards have slightly changed.

A few broken dreams and a couple of buckets of tears later He came along. He swept me off my feet. First, He made me feel like dirt; Proverbs can do that to you when you don’t know the whole story. It’s the whore/wisdom conflict that can get to you if you’re not ready. Then I made an issue of personal development out of Him. Isn’t the Exodus fascinating from an archaeological point of view? There were so many things I could learn from the Bible! All the names of the peoples and ancient cities and .. oh what a lovely story (it’s best if you read this article with a British accent). It wasn’t long before I thought He was perfect for all humanity except me…His speeches from the Gospels were just brilliant and wasn’t He kind to save that poor adulteress from being stoned, I wonder what did He write on the sand?

But He kept talking to me, tantalizing and challenging me to the point that I would be obsessed with His words and pull over in traffic just to read more. It wasn’t a story anymore: it was personal! He could be the one for me!!

It was a summer night full of stars and I could shout into the darkness “Eureka!” but I thought it would be a cheap imitation of some old Greek man and it wouldn’t express half of what I had discovered. I had discovered that I was worth more that some university degrees, more than a good job and my house by the Pacific. He loved me with my hair up or down and I did not have to make conversation but I loved talking to Him. He wasn’t particularly happy about my luggage but He was willing to carry it and even dumped in a funny Sea all those things I couldn’t get rid of. That night He said that if I asked Him to, He would stay. It took faith the size of a mustard seed as I would have rather told a mountain to move into the sea that trust somebody else with full control of my life. In those days I was addicted to tobacco and me but it was harder to give up me than it was to renounce tobacco.

We started that night and we’re still going strong!