Un buchet de flori mă poate face incredibil de fericită sau mă poate face să mă sufoc. Iau aproape zilnic antihistaminice şi nu plec nicăieri fără hemisuccinat de hidrocotizon şi seringă. Pare mult mai dramatic decât este dar…astmul m-a învăţat să apreciez foarte mult mirosurile. Parfumul meu miroase a tei si asta îmi aduce aminte de copilărie. Mă fascina faptul că dintr-o fiertură galbenă seara, ceaiul devenea până dimineaţa roşu şi aromat, numai bun de băut alături de o felie de pâine lungă, cu gem. Iubesc mirosul de scorţişoară şi îl asociez cu guma de mestecat pe care nu se ştie prin ce metodă o cumpăra mama din shop pe vremea când guma era încă o trataţie regească pentru un copil.
Adolescentă fiind, încercam să ascund mirosul de tutun pulverizând colonie pe haine şi învinuindu-mi colegele de acest obicei “barbar”. De aceea mirosul de tutun îmi da sentimentul că fac ceva greşit. Lemnul ars este de departe preferatul meu… îmi aduce aminte de şemineu, de seri liniştite, de focuri de tabără cu lacrimi şi promisiuni, de câteva vizite la “ţara” unui prieten unde iarna tot timpul părea să miroasă a lemn ars. Mirosurile sunt importante pentru mine şi la ele voi reveni mai târziu, pentru a nu mă lăsa copleşită de amintiri, mai ales acum la sfârşit de an.
Zilele trecute, pe când mergeam să colindăm, unul din copiii de la Vestea Bună m-a întrebat din senin ce e ala Zen. M-am uitat la el şi mi-am dat seama că habar nu am cum să îi explic şi mai ales că nici eu nu ştiu prea bine. “E ceva legat de Japonia şi de o practică a unor oameni de acolo” am zis eu sperând să fie lămurit de răspunsul meu. De trei ani ne chinuim la întâlnirile de sâmbătă să-i lamurim pe copii cum stau lucrurile cu geografia, cu istoria sş mai ales cu Dumnezeu. Dumnezeu a avut grijă să se reveleze singur, istoria nu a pus nici ea cine ştie ce probleme, în schimb cu geografia nu pare să ne descurcăm prea bine. Nici harta, nici jocurile, nici povestirile misionare nu au adus prea multă lumină în mintea lor şi ne aducem cu totţ aminte de faimoasa întrebare a lui Del Piero: “Africa… ce ţară e asta?” Mă gândeam că Japonia o să fie o provocare prea mare pentru a continua cu întrebările si mi-am propus să merg acasă şi să citesc mai mult despre asta.
- Auzi??.. da’ e cu Domnul Isus? a continuat micul meu prieten, curios.
- Nu, nu e… e cu altceva.
- Deci nu e bun.
- Nu, nu…deloc.
Am răsuflat uşurată că l-am lămurit şi mi-am adus aminte de ceea ce citisem un pic mai devreme la profilul unui cunoscut pe Facebook : mélange religios. Nu tot ce ne face să ne simţim bine e legat de Adevăr şi nu toate lucrurile de care ne ataşăm vin din Dragoste. Aud asa de des cum Dumezeu e luat şi adaptat, asociat cu ritualuri şi ceremonii (există o diferenţă între cele două), pus în rame şi îmbrăcat în albastru, de cele mai multe ori. Simt tulburarea în întrebările celor care amestecă tot ce le place din partea omenească a religiei – nu că religia ar avea vreo parte divină - numind rezultatul mélange şi mă cuprinde o dorinţă incredibilă de a-i lua de mână si de a-i duce la El. Recunosc că am stăruit asupra gândului de a îl ţine de mână dar mi-am revenit într-un final şi deşi fizic nu pot face asta pot face altceva…
Deodată am simţit în nări un miros neplăcut, un amestec de resturi menajere şi nu numai şi mi-am adus aminte de vremea în care încă mai căutam să înţeleg cum este Dumnezeu. Mi-am ridicat bucuroasă fularul la nas şi m-am bucurat că am înţeles. Mi-am luat copiii de mână şi m-am simţit cea mai fericită. Fularul meu mirosea a tei.